La final de an I

Inca un an lasat in urma.

Am trecut prin primul an de facultate ca gasca prin apa, ca voda prin loboda, ca tirul peste bicicleta, ca ghilotina peste gatul condamnatului, ca schimbatorul de viteze prin coastele soferului beat si proaspat accidentat, ca… si ma opresc aici ca devin sadic. Oricum, nu ma intelegeti gresit; cu o singura restanta in toamna si cu bursa pe semestrul al II-lea, simt ca am realizat cat de cat ceva. Ideea e ca dupa un an de facultate ajung la concluzia ca nu mi s-a predat, de fapt, nimic concret, si ca nu am invatat decat cum se doarme mai eficient exact sub nasul profului. Dar pana la urma, cui ii pasa? Si-asa cica primii doi ani sunt “introductivi”.

Programul incepea zilnic la 8:00, ceea ce mi se pare mai mult decat OK. Nu e nimic mai naspa decat sa fii chemat dupa-amiaza la facultate, si din fericire, n-am avut parte de asa ceva. Ce nu mi-a placut, e ca facultatea e la o oarecare distanta fata de camin. Si dimineata trebuie sa ma trezesc chiar devreme, ca sa prind un afurisit de tramvai 16 care venea cam la o juma’ de ora. Ma rog, n-ar trebui sa ma plang, cei care sunt la Utilaje probabil ma injura acum, ca ei au facultatea in celalalt capat de Bucuresti. Oricum, au fost zile cand mergeam pe jos, de dragul de-a merge pe jos. Zile cand mergeam cu tramvaiul. Zile cand luam metroul. Zile cand luam un taxi, ca aveam bani, mi-era lene sa astept, si voiam sa ma sparg in figuri. Si zile cand nu ma duceam deloc. Fiecare ati avut zile din astea, asa ca nu ma puteti condamna.

Listele de prezenta mi s-au parut cea mai idioata chestie inventata vreodata. Lasam la o parte faptul ca se ia in considerare prezenta in cadrul notei de examen, de la 10% pana la 40%, in functie de profesor. Lasam la o parte faptul ca multi veneau doar pentru a se trece prezenti si a deranja cursul. Trecea o foaie prin clasa, ca fiecare ca sa-si scrie numele; si nu-i de mirare ca, pe langa numele unora care n-au vazut cladirea facultatii decat la inscriere, ajungea proful sa citeasca (daca citea lista macar) nume precum Banel Nicolita, Sorin Oprescu, Fisuri Anale, etc.

Sistemul de predare. Fiecare profesor dupa cum il taie capul. Si nu-i nimic rau in asta, decat daca stam sa ne gandim ca la Algebra, de exemplu, ni se proiecta pe ecran un PDF – curs scris de mana si scanat – iar profa dadea trei scroll-uri pe secunda. Si trebuia sa luam notite. Omeneste imposibil. Alternativa: “Cumparati cursul tiparit!”. Alti profesori, in schimb, dictau ca la clasa a 3-a, mot-à-mot. Scriam asa de mult, ca ma dureau si picioarele, dar macar aveam de pe ce copia invata.

Mai interesanta a fost in schimb viata de camin. Nu vreau sa fac in ciuda nimanui (de fapt, vreau) cand spun asta, dar se merita sa stai in camin. Cunosti lume, iti faci prieteni, te distrezi, chefuri peste chefuri, daca ti se scoala sa pleci undeva in weekend, pur si simplu pleci, etc. Plus ca inveti sa te descurci de unul singur. Sau sa faci foamea la mare departare de casa. E alegerea ta, pana la urma.

Majoritatea oamenilor i-am cunoscut pe la chefuri. Sa va povestesc, de exemplu, cum am dat de Tuco. Om al carui nume il vedeti prezent cam peste tot prin blogul asta, nu din cauza ca ma plateste sa-i fac reclama, ci pentru ca tipul e de un caracter genial (ba, nu te umfla in pene, ca-mi retrag vorbele). A, ca scoate niste dume de zici ca-i cacarea rasului si ca bea ca porcul, e alta poveste. Deci, eram in tramvai, prin octombrie; mergeam la camin. Vine un tip si ma intreaba la a cata statie sa coboare ca sa ajunga la C2. Ii explic ca si eu stau acolo si ca poate sa mearga cu mine; din vorba in vorba, ajunge sa-mi spuna ca a fost chemat la un chef, la camera 118, si ca pot sa vin si eu, daca vreau. N-aveam nimic mai bun de facut, si m-am dus. Fac cunostinta cu lumea: Ciprian (betiv cu diploma), Iulian, Gava, si Mihai. (Jur ca pe tipul cu care venisem nu l-am mai vazut de-atunci; nu-mi aduc aminte nici cum il cheama). Infine, bem cat bem, si mutam petrecerea pe hol. La celelalte camere, alte chefuri. Ciprian mi-l prezinta pe Heavy (betiv cu doctorat), Heavy pe Andrei (fratele moldovan), si Andrei zice de un anume Tuco, ca e din Piatra Neamt. In clipa aia iese Tuco din camera lui Heavy, cu o sticla de vodka in mana. Salut, salut, hai sa bem. Si de-atunci, cu fiecare ocazie, reconstituim secventa de dupa “salut, salut”.

Imi amintesc, de exemplu, ca odata vine Dan la mine, cu o sacosa in mana. In sacosa, doua sticle de Stalinskaya, una plina, una pe sfert. N-aveam cu cine le bea, singuri n-avea farmec, si ne hotaram sa mergem in Caminul nr. 1 (ASE+Arhitectura). Partea buna e ca am reusit sa intram, zicand ca ne ducem la niste prieteni. Partea proasta e ca nu cunosteam pe absolut nimeni de-acolo; nici eu, nici el. Intr-un final, batem si noi la o usa, ni se deschide, si n-a trebuit mult efort pentru a convinge pe domnisoarele arhitecte ca apa chioara nu e buna, in comparatie cu ce aveam noi in sacosa. Ele ne-au baut vodka, noi le-am golit frigiderul… se mai intampla.

In vremurile antice si de demult, cand criza economica abia se zarea, undeva in departari intangibile, baute aveau loc pretutindeni. In ultima vreme, in schimb… mai greu. Mai rar. Dar mai in forta.

Interesante au fost si experimentele gastronomice, in care noi, muritorii de rand, chiar ne-am apucat sa gatim. De la omlete si vesnicii cartofi prajiti, la spaghetti, si la fripturi mixte cu alcool turnat pe deasupra, pentru a face carnea mai frageda (spre disperarea lui Parpil, care nu intelegea scopul), etc. Stiu, pare simplu, dar incercati voi sa va complicati pe o plita electrica cu doua ochiuri.

Am avut si perioade bune. Am avut si perioade mai putin bune. Toate trec, la urma urmei; important e sa ramai cu amintiri placute, pentru ca, sincer sa fiu, ajung la concluzia ca nu ne mai intalnim niciodata cu vremurile astea. Carpe diem!